IMNUL ROMÂNESC

(Din pragul anului 1956) Acum, ori niciodată Treziţi-vă, Români! Având credinţă-n suflet Şi arma sfântă-n mâini. În rodul născocirii Să nu nădăjduiţi, Ci “arma mântuirii” Mereu s-o mânuiţi! Uniţi-vă în cuget Prin simţuri creştineşti La sânul “Maicii Voastre” Cele duhovniceşti! În pavăza credinţei Fiind adăpostiţi, La vremuri de războaie Veţi fi nebiruiţi. Tot neamul de pe lume Şi “cel de sub pământ” De s-ar scula-mpotrivă Va fi de voi înfrânt. Plecaţi-vă la Domnul Grumazul umilit, Să vă înalţe fruntea În “plaiul cel dorit”. De somnul nesimţirii Să nu mai dormitaţi Că “zorii mântuirii” S-arată la Carpaţi.

Cu dragoste curată, Ca fraţii petrecând, Să nu ştirbim onoarea Şi graiul nostru sfânt! Trezindu-ne simţirea Din suflet creştinesc Să punem Semnul Crucii Pe steagul românesc! Pe tronul cel din sufler S-avem necontenit Icoana prea cinstită A Regelui mărit! De vom păzi unirea Şi “Crezul din Strămoşi”, Vom fi şi jos, în lume Şi-n ceruri glorioşi! În scumpa noastră ţară Atunci vor creşte iar Virtuţile străbune, Cu nume secular. Din groapa stricăciunii Săpată de tiran Se va scula cu slavă “Răsadul lui Traian”. Deci, azi, ca niciodată, Să ne vădim “Creştini” Păstrând neprihănită Credinţa, prin străini!